Arhive pe categorii: Din străfundurile minţii

Jurnalul și motivația/ A Journal and motivation

Motivația mea de a face lucruri e întotdeauna pe aceeași curbă ciudată, foarte intensă la început, foarte redusă pe parcurs.

Auto-motivațiile pozitive, precum vizualizarea fantezistă și plină de excese a scopului meu împlinit, cum e plin internetul de recomandări, nu prea au funcționat pentru mine. M-am trezit că am impresia că am terminat, că greul a trecut și nici nu începusem și… deodată nu mai aveam energie și entuziasm de nimic.

Apropo de asta, e un articol despre puterea gândirii negative, de fapt echilibrarea entuziasmului gândirii pozitive cu precauția gândirii negative pe 99U, care explică de ce creierul nostru are nevoie de asta pentru a se menține motivat.

În cazul meu, poate e lene, creier educat prost la vârstă fragedă, ce alte explicații am găsit și nu m-au ajutat. Ideea e că vreau să aflu problema și să o rezolv.

Și unul din punctele mele forte, dovedit de-a lungul anilor, e că sunt perseverentă. Poate nu în ritmul și calitatea pe care le-am visat, dar revin la aceeași problemă de câte ori trebuie. Ca blogul ăsta, de exemplu: diferitele ritmuri in care am scris aici sunt poate singura atestare publică a revenirii. 😀

Acum două zile am dat peste acest film, de pe noul meu site preferat 99U:

Am un raft dedicat jurnalelor mele, ținute de-a lungul anilor, în bibliotecă. Am simțit dintotdeauna nevoia de a ține un jurnal. Poate nu mă confesam cuiva, dar îmi vărsam emoțiile negative în acele pagini. Însă, jurnalul meu a fost dintotdeauna aproape de mine doar la momentele grele, momente care nu-mi venea să cred că există în viața mea și voiam să le depășesc.

Dna Amabile (ce nume predestinat în lucrul cu oamenii!) m-a învățat să-mi înregistrez micile progrese. Adică jurnalul meu să nu fie acolo doar la greu, ci și la bine. Și, cel mai important aspect, să recitesc ce-am scris după o perioadă.

N-am scris în jurnal așa decât de două zile, dar deja simt efectele benefice. Trăiesc cu intensitate acel moment când mă bag în pat și jurnalul e acolo. Și e momentul să-mi revăd momentele forte ale zilei. Faptul că am o misiune clară, să punctez progresele sau stagnările din proiectele mele de lucru au transformat în doar două zile obiceiul de a scrie ce mi se întâmplă, într-unul pozitiv. Căldura plapumei și scrisul cu stiloul par să-mi ofere mare confort, mă pregătesc pentru un somn relaxant plin de vise vindecătoare, tocmai datorită trecerii în revistă a zilei cu bune și rele.

Iar a doua zi continui lucrul de unde am rămas. Pentru unii oameni, acesta e un proces natural. Pentru mine abia devine.

Iar asta mă face să mă gândesc la Marele Gatsby (spoiler alert!) și pasajul din jurnalul său, de la finalul cărții. Acele câteva rânduri în care el își face o notă mentală să nu mai fumeze, pentru că nu-l ajută în scopul lui general, au făcut deodată personajul complex, puternic și hotărât să-și schimbe viața.

Dacă mai e cineva care-și dorește să ducă la capăt un proiect personal, cel mai greu de pus pe primul plan, poate ăsta e sfatul de care era nevoie.

//

My motivation to do stuff has always been on the same strange curve, very intense at the beginning, very low in the process.

Positive self-motivation, like the excess fantasy visualization of my already achieved purpose, of which the internet is full of, have never really worked for me. I found myself believing I was finished, that the rough times were over and I never even started and… all of a sudden I had no energy or enthusiasm to do anything.

On this subject there is a nice article on 99U, about the power of negative thinking, specifically on balancing the enthusiasm of positive thinking with the caution of negative thinking, which explains why our brains need this to stay motivated.

Maybe my case is just about sloth, a bad educated brain from an early age, whatever else there is that could explain it and never helped. The basic idea is that I want to find out what it is and solve it.

And one of my strongest suits, proved along the years, is that I persevere. Maybe not at the rhythm or the level I would like to, but the same problem comes back to me, again and again, no matter how many times it takes to solve it. Like this blog, for instance: the different rythms I had in writing here are the only public assessment of coming back. 😀

Two days ago I stumbled upon this movie, on my new favorite site 99U.

I have a special shelf in my bookcase dedicated to the journals I have been keeping along the years. Maybe I have never confessed to my journal, but it was a good way of channeling my negative thoughts in those pages. But my journal has always been there only for the bad times, those times when I couldn’t believe that something like that existed in my life and I just wanted to get over them.

Mrs. Amabile (what a name, destined for working with people! amabil=nice, kind) taught me that I should also register the small wins. As in, my journal should be there for the better too, not only the worse. And, the most important aspect that I often overlook, to read what I have written after a while.

I have just starting writing in my journal like this two days ago, but I already feel the positive effects. I intensely live that moment when I tuck myself to bed and the journal is there. And it’s time to look back at what stood out to me during the day. Having a clear mission, to review the wins and setbacks of my work day, have transformed my habit of writing things down, into a positive one.  The warmth of my blanket and writing with a inkpen seem to offer me great comfort, they prep me for a relaxing sleep full of positive dreams.

And the next day I pick up work where I left it. for some people this is natural. For me it’s just beginning to become.

And this somehow makes me think about the Great Gatsby (spoiler alert!) and his journal at the end. How the few lines where he made a note to himself that he should quit smoking because it interferes with his purpose, suddenly added depth to that person, he seemed strong and determined to change his life.

If there is someone else that wants to complete a personal project, the hardest one to prioritize, maybe this is the advice you needed.

Anunțuri
Etichetat , ,

Un citat din Saint-Exupéry

În două săptămâni ne mutăm la Cluj. Vorbim demult de asta, sperăm să ne apropiem de un vis mai relaxat, cu stat la casă și la curte, făcut compost, bricolat toate ideile ce ne vin prin cap, 5 pisici (2 ale noastre, 3 ale prietenilor), trăit cu artă în viață.

Până atunci am atât de multe de terminat că nu-mi văd capul de treabă. Prima chestie pe care voiam să o împachetez erau cărțile, știu că sunt grele și nu am să am nevoie de toate săptămânile care urmează. Numai că am uitat tentația cărților. Fiecare nouă carte pusă în cutie îți stârnește amintiri sau curiozități, nici nu-ți dai seama când ai făcut un maldăr de citit urgent sau ești pe jos și răsfoiești o carte.

Așa am citit primele 10 pagini din Citadela de Saint- Exupéry.

Și am dat de un sfat dat de tată fiului:

„Copacul este acea putere care se unește încet cu cerul. Ca și tine, copilul meu. Domnul îți dă viață, te face să crești, te umple de dorințe, de regrete, de bucurii și suferințe, de mânie și îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuși, tu nuești nici aces școlar, nici acest soț, nici acest copil, nici acest bătrân. Ești cel ce se desăvârșește. Și, dacă te vei descoperi asemeni unei ramuri unduitoare,prinsă temeinic în triunchiul măslinului, vei gusta eternitatea în mișcările tale. Și totul în jurul tău va deveni veșnic. […] Timpul nu mai e o clepsidră ce-și scurge nisipl, ci un secerător ce-și leagă snopul.”

Deși sunt cuvinte stranii aici, nefolosite de demult, un personaj dur și ciudat, mesajul important și frumos spus ajunge după atât timp cu aceeași forță. Am realizat că sunt într-o transformare continuă, iar de atunci totul are locul și timpul său.

Ce întâmplare să descopăr aceste rânduri în mijlocul unei mutări, una dintre cele mai evidente transformări.

 

TedTalks: Shawn Achor, The happy secret to better work

De ceva timp sunt abonată la canalul TedTalks. Pot să zic că atunci când i-am descoperit, mi s-a părut incredibil că poate exista așa ceva, e cel mai bun semn că asistăm la o nouă Renaștere, e ca o discuție mondială la un ceai care naște schimbări. Ce palpitant!

Secolul în care trăim e plin de progrese tehnologice impresionante, până și noi, plebea, am învățat că mai așteptăm un an-doi și putem să cumpărăm la un preț accesibil un gadget care ne-ar fi costat un credit de 35 de ani înainte (următorul pe lista de așteptare a tuturor pasionați este o tabletă :D) . Sunt progrese remarcabile în medicină, în energii alternative (s-ar putea să ne putem salva de la dispariție dacă progresăm aici), și ce-o mai fi… Numai că pare că stăm foarte prost la moral și la orientare. Excesul de opțiuni, de informații folositoare și nefolositoare, marketingul omniprezent al cărui rol de bază inevitabil este să creeze nesiguranță pentru a oferi soluția de siguranță, multitaskingul… acest „ADHD multicultural” pe care ni l-am creat singuri, toate duc la o nesiguranță permanentă a fiecărui individ în parte, la depresie, competiție, medicamente… nefericire pe scurt.

Ne-am creat singuri aceste repere care au devenit blocaje, ne-am creat iluzia că vom fi fericiți odată cu realizarea unui țel care se tot amână. Ce bine că avem tehnologia să ne ajute să aflăm soluții la probleme pe care nu știam că le avem.

Shawn Achor ăsta e un tip foarte pozitiv, ce știe să-și cucerească publicul și are o soluție bazată pe psihologia pozitivității.

Pe scurt, dar merită filmul, nici nu pare de 20 de minute:

Shawn Achor, positive changes

Creierul nostru este programabil într-o măsură, dacă faci un lucru destul de des devine norma. Neuronii își crează ca un fel de autostradă pe care e mai ușor să o iei de fiecare dată, decât să tot ocolești pe străduțe, care ar putea să aibă posibilități noi, lucru care ne ajută de multe ori, dar poate crea și obiceiuri negative. Aceste 5 mici gesturi pozitive zilnice sunt menite să creeze noi obiceiuri, noi conexiuni în creierul tău.

Sunt mândră să zic că fac deja trei din aceste 5 gesturi și le-am simțit beneficiile. Și nu doar la lucru. Shawn vorbește despre serviciu pentru că altfel își poate implementa programul, dar gesturile folosesc oricând.

Țin jurnal cam de când aveam 11 ani, am caietele păstrate în bibliotecă. Majoritatea nu sunt terminate, e scris o dată la 6 luni în ele, în momente grele, în care aveam nevoie să mă descarc. Scrisul e aproape ilizibil în multe pagini. Până când am citit pe un blog, probabil Iluminated Mind, că cine are jurnal nu are nevoie de psiholog. Și de 3 ani a devenit un obicei, acum nu trece săptămână, deseori zi, în care să nu scriu. E ca și când creezi o a doua relație cu tine. Relația în care îți observi comportamentul și reacțiile, îți vezi slăbiciunile și punctele forte mai bine. Pentru mine e pur și simplu că mă obișnuiesc cu mine așa cum sunt, în sfârșit.

Aceeași poveste e și cu actele de bunătate. Cea mai bună metodă de a face asta e prin voluntariat, după cum am vorbit aici și aici. Oricum, acest TedTalk m-a convins să mai încerc și altfel, să-mi depășesc niște limite de conexiune și apropiere.

Din septembrie,  de când am făcut un curs de meditație în minunata Dumbravă, fac meditație jumătate de oră pe  zi. Aici trebuie un post separat, să descriu toată experiența, fără să dezvălui prea multe. E o călătorie plină de provocări, dar merită din plin. Nu vreau să exagerez că mi-a schimbat viața complet, am învățat că la mine încântarea exagerată trece prea repede, așa că zic doar că am ajuns la concluzia că este mai necesară decât sportul în viața noastră. E ca și când creierul nostru este o tehnologie foarte avansată pe care nu știi să o folosești și nu te chinui să afli mai multe. Când faci meditație afli mai multe, numai că fiecare află altceva, singurul lucru comun este că devii mai obiectiv față de tine. Un proces fascinant care ajută și la calm, echilibru, concentrare mai bună, motivație, ajută unde e nevoie de fapt. Până scriu eu mai multe, puteți citi ce zice Lynch despre asta și să încercați la Seeds for Happiness, unde sunt tot felul de ateliere.

Mie îmi mai rămâne să mă reapuc de sport și să-mi fac un nou obicei de 3 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în fiecare zi.

Etichetat , , , , , , ,

Votul alternativ

De când cu revolta de prin țară, îmi amintesc la ce discuții am asistat despre politică și cum merge sistemul. Toate par mai degrabă negative și fără soluție, că petrolul se termină, că democrația nu merge, sistemul e corupt (peste tot în lume), că economia actuală nu funcționează decât pe creștere continuă, consumerismul nu crează decât dependențe și record la depresii…  Simt cum mă ia durerea de cap. Sunt influențabilă, orice emoție negativă îmi strică măcar jumătate de oră din calmul meu natural, :P, deci trebuie să fiu grijulie. Să hrănesc mintea și cu soluții, nu numai probleme.

Aici intervine votul alternativ, o soluție care s-a ivit în discuția despre democrație. Una dintre cele mai mari probleme ale democrației este că promite votul majorității și de fapt se bazează pe reprezentanți aleși pe bază de vot, care nu ies întotdeauna cum vrea majoritatea. Nu vreau să intru în discuții dacă majorității ar trebui să i se acorde atâta putere, democrația este sistemul cel mai bun pe care-l avem, dar oamenii sunt tot mai dezinteresați să meargă la vot, în principal pentru că nu se simt reprezentați. Deci, pare că democrația eșuează exact în punctul în care ar fi trebuit să exceleze. Sistemul are bube, care pot duce foarte ușor la corupție și o competiție formată numai din două partide, o tendință vizibilă nu numai la noi.

Cel mai bine se înțelege din filmele lui C.G.P.Grey, un profesor din UK, din câte am dedus eu, care s-a gândit să explice câte ceva pe înțelesul tuturor: de la cafea, time management pentru profesori și de ce se schimbă ora, până la 2012 și sistemul de vot.

Aici este sistemul de vot actual explicat pe scurt, cu animale bineînțeles, ca să ne uităm la ceva drăguț în timp ce gândim. Și o demonstrație foarte bună despre cum 80% din oamenii care au votat ajung să fie nemulțumiți cu cine a ieșit.

Și sistemul propus ca alternativă. Toată ideea este să ai vot cu preferințe, adică atunci când votezi, nu mai ești forțat să o faci strategic, nu-mi place deloc de ăla, așa că îl votez pe celălalt numai ca să nu iasă el. De câte ori nu ne-am trezit că se îmbulzește lumea în ultimele ore de vot numai ca să voteze cel mai mic rău? Votul alternativ dă ocazia mai multor partide să existe și să aibă o părere contrară față de a partidului favorizat. Și asta e intenția, nu? Să fie îndeajuns de multă competiție între ei încât să aibe grijă să nu calce în strachini ei singuri. Nu să trebuiască să-i tragă cineva de mânecă ca să le amintească unde sunt și, mai ales, de ce sunt acolo: să reprezinte oamenii.

Nu e o soluție perfectă, dar mie mi se pare foarte realizabilă și funcțională. Ideea e că partide mici au tot ieșit în ultimii ani și au fost înghițite, trebuie încurajatată schimbarea, numai așa ne propunem să evoluăm constant.

Tot ce trebuie să schimbi e un sistem de gândire și niște buletine de vot. Un fleac!

Etichetat , , , , , , ,

Protestul, arma societății

Aveam eu planuri de articole mai futile zilele astea, dar n-am putut să postez costumul de „femme fatale” când se întâmplă lucruri atât de extraordinare peste tot în țară.

Vreau să scriu despre aceste proteste extraordinare. Pentru mine protestul este singura formă de reglare pe care o are societatea în fața puterii.

Sunt de părere că ar trebui să protestăm măcar o dată pe an, ca să le reamintim aleșilor noștri că ei sunt acolo ca să decidă în numele nostru. Ca un fel de bilanț al anului, dacă sunt proteste, le zicem că nu s-au descurcat; dacă nu sunt, facem sărbătoare în stradă. Francezii o fac cel mai bine, dau dovadă de o solidaritate incredibilă de fiecare dată când nu sunt de acord, am asistat la 3 luni de proteste alături de ei, pentru o lege care nu reprezenta nici 1% din situația noastră.

Lemonde.fr a descris foarte bine situația noastră în aproximativ două pagini, protestele sunt surprinzătoare, noi fiind de obicei apatici. Iar restul articolului este o punere în perspectivă în linii mari: privatizările îndoielnice care au devenit o metodă de îmbogățire, sistemul de sănătate care funcționeză pe modelul „mai bine nu te îmbolnăvești” sau bacșiș, tăcerea președintelui etc.

Protestul ar fi fost demult o măsură pentru situația noastră, cu un guvernământ corupt direct după dictatură, în care oricine se bagă în politică ajunge mai devreme sau mai târziu să fie înghițit de acest cerc închis care s-a dovedit a fi canalul perfect de îmbogățire rapidă pentru cei dispuși să dea din coate. Adică ceea ce zice și Le Monde.

Ieri, când m-am convins că nu e nici politic, nici huligănesc, am ieșit alături de cei de la Universitate. În mod normal sunt prima care susține orice semn de revoltă justă, dar am căzut în capcana presei, care a exagerat violența de părea că numai asta se întâmplă. Grupa împreună cu care fac germana era într-o stare de panică: toți fugeau de Universitate, se așteptau să fie agresați la metrou, nu e problema lor. 15 oameni din medii diferite cu aceeași informație, aceeași atitudine.

La fața locului, majoritatea protestarilor are semne cu „Fără violență”, pentru că orice formă de violență tot nouă ne face rău în final. Și m-am bucurat să mă întâlnesc cu prieteni, amici și cunoștințe mobilizate de aceași sentiment de solidaritate. Mă bucură să văd tineri intelectuali, cu mesaje pertinente și în cunoștință de cauză. La astfel de adunări se găsesc întotdeauna și aceia care vin de distracție și că pot să înjure pe cineva. Sunt și din ăștia, dar majoritatea nu e, ceea ce e mult mai important de subliniat.

Ei bine, am adunat câteva din scandări (le scriu așa ca să citiți și ritmul):

Vrem spi-tale/ Nu vrem cate-drale

Revo-luție/ Pentru consti-tuție

Cine sare/ Vrea schim-bare

Și, apelul pentru cei de acasă:

Ieșiți din casă/ dacă vă pasă

Și asta vreau să zic și eu. Se vorbea de un marș de la Universitate la Victoriei, mâine (miercuri) la 20:30. Orice om în plus contează, oricare ar fi părerea sa.

Etichetat , ,

Șoldurile femeii*

De când m-am apucat de croitorie (sau creatorie cum îmi place mie mai mult) am pornit cu un țel foarte precis în minte. Vreau să creez haine pentru fiecare corp în parte, vreau să descopăr ce evidențiează fiecare trăsătură în parte, care sunt hainele care te fac să te simți bine, și comode și avantajoase. E o muncă de o viață, un studiu continuu, un fel de sociologie a hainelor și, nu-i așa, am toată viața înainte. 🙂

Imaginile cu care suntem bombardate în fiecare zi, inevitabile: pe net, pe stradă, în reviste, etc. prezentate ca idealuri și modele de admirat, prezintă o fantezie. Nu știu câte femei știu asta, că e un statut de fantezie, era un articol despre asta pe StyleDiary pe care nu-l găsesc momentan, că totul e creat special pentru a stârni reverii și dorințe. Internetul a popularizat efectele adverse ale  Photoshopului, dar nu se reduce numai la asta.

În primul rând toate fotomodelele au vârste foarte mici, încep de la 13-14 ani, majoritatea au 16-18. Când mai descopăr câte o fată din asta, a cărei fizionomie trădează vârsta, mă surpinde să văd că hainele ei nu sunt tocmai tinerești. Lungimi și lărgimi dificile, care arată bine pe un corp tănâr (apropo de lucruri bătrânești, ce frumos e paltonul de mai jos! 😛 ).

*

Încadrarea, luminile, machiajul, coafura sunt deja cunoscute, dar țin să le reamintesc. Oricine care a încercat să facă un portret sau o poză întreagă vreodată a intuit poate importanța lor. Oricum, până nu vezi tu impactul direct, cu greu poți să-l conștientizezi pe deplin.

Și într-o seară, tot mă uitam la poze să mai văd o idee, o culoare, ce vine bine pe ce conformație și am avut o mică revelație. Că modelele sunt atât de mici pentru că atunci e feminitatea la maxim, pielea e proaspătă, trăsăturile de femeie s-au dezvoltat, dar nu cât să fie șoldurile late, adică prea femeie. Totul e cât trebuie atunci. Bun, dar cât trebuie pentru ce anume? Doar nu sunt idealul suprem? Pentru că, nu-i așa, au existat vremuri când omul ‘împlinit’ era considerat sănătos și prosper. Medicina și știința ne-au învățat  că alimentația echilibrată și moderația sunt cheia sănătății. Nu se știe când vor exista descoperiri care poate vor schimba ceea ce considerăm noi acum adevăr dovedit și ni se vor schimba și idealurile. Ei bine, sunt ce trebuie pentru fotografie și pentru haine.

Pentru că, momentan, orice obiectiv are o distorsiune, adaugă kilograme. Și nu mai arată bine, nici hainele, nici omul. În opinia celor care vor pozele. Asta e toată motivația pentru modele atât de slabe și atât de tinere. Pozele acestea au stârnit toată filozofia asta, fata asta are probabil 15 ani, iar silueta ei e rectilinie/filiformă/ infantilă/șnur/ etc. Poate trebuie cunoscută pe scară largă motivația asta, să fie ca steluțele alea din oferte, care de obicei înseamnă vești proaste. Poate ar trebui să fie și steluțe cu vești bune.

* Modelul din acestă poză poartă CevaScump, CevaMultPreaScump și Tocuride1km, în Photoshop i-au fost reduse cearcănele și uniformizată pielea, modficate șoldurile spre 70cm (-15cm) și bustul spre 60cm(-20cm); are 16 ani.

*

N-am nimic împotriva fetei ăsteia, bravo ei că are contracte la vârsta ei, că face un ban. N-am nimic nici împotriva firmei respective, e normal să-și urmărească interesul să vândă, să angajeze modele care să poată purta 80% din hainele lor. N-am nimic nici împotriva faptului că nu există încă legi care să reglementeze marketingul și până unde poate merge el. Sunt indignată, nu vreau ca lucrurile să fie așa, dar mi se pare că cea mai bună soluție este la îndemâna fiecăruia, informația îți dă puterea de a alege.

În acest caz, dacă știi cât mai multe despre acest proces, ajungi să te accepți așa cum ești, mai repede. Și poți să te ferești conștient de capcanele marketingului, de identificarea cu imaginea pe care o vezi, de nefericire permanentă pentru că asta e premiza de la care pornesc reclamele, de lucruri inutile dorite pentru că ai aflat de existența lor.

Concluzia este că trebuie să ne reamintim singuri permanent că suntem foarte influențabili, și dacă te simți foarte nefericit cu tine într-o zi, închide televizorul, calculatorul, ce-o mai fi, ieși afară și observă oamenii. Vezi câți din ei sunt sau ți se par că sunt atât de slabi/grași/urâți/bogați… mai nu știu ce de cât tine. Se poate completa cu orice aici.

încântător: jachetă și bocanci militari, rochie plisată romantică, turban înnodat

Ca de exemplu cu fata asta, încântătoare și cu propria ei personalitate. 🙂

Ecologizare Făgăraș cu Terra Ecologica

Weekendul trecut a fost o ecologizare în Făgăraș organizată de Terra Ecologica. Pentru că e deja a treia, iar eu am participat la prima, care a durat o săptămână, 22-28 august, voiam să laud puțin ONG-ul ăsta.

E o organizație mică și serioasă, prima care a început împăduririle, cel puțin în zona București. Această inițiativă de a curăța munții vine de la niște montaniarzi originali, care respectă și admiră muntele și devin mai buni prin asta. De când sunt mică particip la acest tip de acțiuni, am avut și o ecologizare organizată împreună cu ai mei în Rarău, ce se va repeta.

Principiul este simplu: dacă tot cari conserve pline după tine la munte, poți căra conservele goale înapoi. Chiar dacă sunt munți de gunoaie (sic!) în jurul tău, nu e un motiv să adaugi și tu la grămadă. Ne-am îngrozit cu toții, și turiști și ecologiști, de câte gunoaie erau la refugii. Și, din păcate, majoritatea erau lăsate de străini, ușor de recunoscut după ambalajele în diverse limbi necunoscute. Deci delăsarea este cel mai ușor de imitat. Sau poate sunt doar la fel de needucați precum noi? Eu cred că e mai degrabă puterea exemplului.

Am avut un traseu frumos, mai sus de Lala ne-am pornit spre Fereastra Zmeilor, sau Portița Arpașului (după cum îi zice harta), după care e traseu de creastă, trecând prin La 3 pași de moarte (ce nume frumoase, pline de poveste) ajungi la Călțun, după un urcuș abrupt pe Vf Mircii te bucuri de un coborâș la fel de abrupt dar cu priveliște spre lacul Podul Giurgiului. De acolo am coborât și am tras noaptea la cabana Turnuri. Scopul ecologizării a fost să curățăm cât mai mult de la cele mai frecventate refugii, de aceea în fiecare dimineață am urcat la un refugiu, iar seara am coborât cu gunoaiele. Așa am curățat refugiile de la Fereastra Zmeilor și Călțun. La Podul Giurgiului am curățat și seara când am ajuns și dimineața înainte să plecăm.

În prima poză se vede creasta spre care ne îndreptăm, iar în cea de mai sus curățăm groapa  de lângă refugiul Fereastra Zmeilor. Soluția găsită de alții la refugiul acesta, ca peste tot în Făgăraș de altfel, a fost să lase doar conservele într-o groapă special marcată. În poză se vede semnul, în culorile traseului, cu săgeata arătând spre capul meu. Mai trebuie niște becuri care să se aprindă în ordine, să sublinieze direcția. 😛

N-au avuto idee rea oamenii, au lăsat cele mai grele gunoaie care  nu miros (dacă sunt goale) și când se oxidează și de dizolvă toată chimicalele cu care au fost tratate, sunt în mediul lor natural. 😀  Însă, încurajează alte gunoaie prin comportament maimuțăresc, durează sute de ani până se degradează și sunt o resursă atât de prețioasă.

Acesta este un argument pe care vreau să insist, reciclarea și tot comportamentul conștient ecologic sunt în primul rând pentru oameni și pentru specia noastră. Majoritatea mesajelor în aceasă direcție spun că distrugem planeta pentru sensibilizare. Într-adevăr o distrugem, luăm de bun ceea ce primim de la ea, consumăm în câteva secunde materii prime care au durat sute de ani să ajungă în stadiul în care să ne folosească nouă, stratul arheologic al generației noastre de consum va fi probabil plin de gunoaie, etc. Însă, în ciuda tuturor acestor probleme și agresiuni planeta va supravețui. Poate vor dispărea toate speciile pe care le cunoaștem acum, intoxicate de gunoaiele noastre, dar alte specii mai rezistente vor evolua. În decursul a mii de ani gândacii vor predomina, cei mai rezistenți și adaptabili, nu noi. Știu că este ceva foarte îndepărtat, dar acțiunea de acum dictează direcția. Iar indiferența sau imitarea este o decizie, deși nu o realizăm de fiecare dată.

După ce am curățat, am coborât fiecare cu ce-a putut duce. În prima zi am fost patru oameni, fiecare a cărat trei sau patru saci, unul de conserve și restul de plastic și alte ‘chestii’ ușoare. Parcă la sfârșit erau 15 saci. Deși nu am eliberat toată groapa, s-a cunoscut și vor fi oameni care o vor rata cu ocazia asta.

Sacii de aici, de la refugiul Călțun, au fost una dintre cele mai grele experiențe prin care am trecut. La câte gropi de gunoi am curățat până acum, niciodată nu mi s-a făcut rău. Acum da, iar gunoaiele astea se adunau la intrarea refugiului. Dimineața te trezești să admiri răsăritul și ești întâmpinat de cel mai încântător damf. 🙂 În schimb am avut norocul să ne ajute niște băieți să-i cărăm la vale.

 Ce bucurie să mai vezi și pe alții care gândesc la fel .:)

O mică pauză pe drumul de întoarcere. Aici ne-am oprit să lăsăm resturile menajere la îndemâna unor creaturi care ar putea să le folosească, în loc să se irosească.

Unul din avantajele voluntariatului este că întâlnești oameni faini cu care sigur ai măcar muntele și ecologia în comun. N-am întâlnit vreo excepție până acum. Acesta este Sergiu, voluntar veteran ca și mine, numai că mai tinerel, care a fost însoțit de Morgen Rot, pe care îl vedeți în poza de mai jos.

Aceasta este Fereastra Zmeilor. Destul de mică dar totuși impresionantă că s-a format așa, că a dat naștere unei povești prin numele ei. Iar Morgen Rot, un ‘pârș‘, căruia tot îi spuneam ‘șpâr’, care călătorește peste tot în lume și vrea poze ca suveniruri.;)

Aici suntem La trei pași de moarte care la început a fost doar un coborâș și un urcuș pe lanțuri dar după aceea au mai venit niște prăpăstii care cred că erau incluse în aceeași zonă. Aici e cea mai relaxată urcare, doar de asta ne-am oprit să facem poze, să pară periculos că ne ținem de lanțuri. 😀

Uite-l și pe Morgănel cum urcă. 🙂

Popasul dinainte de Vf.Mircii abrupt pe oricare parte o iei, dar după el era refugiul Lacul Giurgiului. Aproape nu mai aveam apă la pasul ăsta, următorul izvor fiind la refugiu. Oricum, ne-a ars soarele ăsta și acum am urme de la pantalonii scurți. 🙂 Am avut noroc de soare în Făgăraș, fenomen destul de rar, din câte spun legendele.

La refugiul Podul Giurgiului erau două astfel de gropi, plus una în curs de formare. Lacul și râul era plin de pungi și ambalaje zburate, turiști treceau permanent, veneau 2-3 noi, dispăreau 2-3 care stătuseră pe acolo, mai scăpau chestii în urmă.La Podul Giurgiului sunt două refugii, cel vechi care e precum cel de la Călțun și cel nou care e dublu ca mărime, cu termopane izolație modernă, niște paturi din grilaje mari, cam înfricoșătoare în opinia unora. În schimb erau panouri solare care alimentau aceste leduri. 🙂 M-am bucurat mult să le văd. Următorul pas: o priză. 😀

A doua zi am atacat gropile cu mai multe forțe, a venit ajutorul care a urcat din cealaltă parte a muntelui. Voluntari de la TransMont Făgăraș, Diana, Andrei și Răzvan, toți urmau să treacă într-a noua în câteva săptămâni și totuși cu timp pentru curățenie și munte.

Și am strâns 25 de saci. Toți erau de conserve sau de lucruri adunate din apă, deci foarte grei. Am hotărât să mai facem o ecologizare și să-i ridicăm data viitoare. Cu ajutorul sacilor adunați se vede și refugiul cât de mare e. 🙂

Ei și aici e groapa acoperită. Dacă n-ar fi același cort albastru nici eu nu mi-aș da seama că acolo afost o groapă de gunoi 😛

O pauză înainte de coborâre unde l-am recuperat și pe Nae fondatorul Transmont. Am profitat de soare, am luat o îmbucătură și înapoi la drum.

După cabana Podragu la care am stat cât să ne regrupăm și să bem un ceai am continuat spre Turnuri, unde urma să dormim. Pe cărare ne-am întâlnit cu ceata de măgăruși care aduceau cola și bere pntru cabana. Trebuie să recunosc că m-ar tenta să fiu cabanieră măcar un sezon. Te angajează după CV, durează toată vara, ai numai numai munți în jur, vezi măgărușii zilnic, ce poate fi mai frumos?

Am primit o cameră cu zece paturi suprapuse, am dormit sus, ca și acasă de altfel și am rezolvat mistere până am adormit. A fost ca în tabăra în care n-am fost când eram mică. 😛

Zmeură

Următoarea zi am pornit de dimineață, pentru că urma o coborâre de șase ore, cu speranța că prind trenul înspre București de la 15.00 din gara Ucea (alt nume exotic). Pentru că eu eram singura care trebuia să plec mai devreme, mi-am luat la revedere cum trebuie, mi-am umplut stomacul cu multă zmeură și mure, buzunarele cu pietre de toate culorile și bidonul cu apă de munte.

Mure făgăraș

La tot pasul erau cascade, înverziți și picurători ca-n Amazon, o intrare de veche mină părăsită, numai aventuri.:)Restul echipei a continuat fără mine spre Scara, unde s-au mai întâlnit cu vreo patru, ca să curețe la acel refugiu. Au avut neplăcuta surpriză să fie mult mai multe gunoaie decât cu două săptămâni în urmă, când trecuse iscoada pentru estimarea sacilor. Am regretat că n-am mai stat, aș fi fost de ajutor.

Toată ecologizarea asta e o dovadă că fiecare om contează, că fiecare om poate participa la schimbare. Dacă fiecare s-ar strădui să facă cât poate de bine în colțul lui, să încerce să-și depășească limitele cu fiecare nouă problemă, în curând ne-am da seama că am participat la schimbare și că nu e nimic chiar atât de negru. 🙂

Sfârșit de călătorie

scaunul din tren

Am umblat mult în ultima vreme. Nu numai prin locuri, ci și prin idei și  ‘minți’ noi. Deși revigorant e obositor. Am ajuns la un sfârșit de călătorie și am nevoie de odihnă.

În fața mea e o scenă în oglindă. Elemente fizice care exprimă toate ideile de-a valma din capul meu.

Scaune tapițate cu dungi verticale. Par mai mari și moi. Pe un fond fumuriu sunt dungi gri deschis, iar culoarea ‘șoc’ e un verde. Un fel de verde smarald, dar estompat. Foarte expresivă combinația, neobișnuită pentru un tren, unde de obicei totul e placid și albastru sau vișiniu.

Suntem trei oameni ca într-o scenă de film. Fiecare are o carte. În dreapta mea pe un scaun singur e un tânăr care citește Marquez. Grea carte, Toamna patriarhului. Și pare că trece prin chinurile și plăcerile ei și fizic, tremură din picioare, schimbă poziția, ține cartea în toate unghiurile, un cititor adevărat. 😛

În fața mea, în același separeu, o fată tolănită pe două scaune e absorbită de Bouvier, o carte mai mică, Peștele- scorpion. O și văd călătorind pe plaje, deșerturi, mirându-se ca un copil și ca autorul. Pe asta n-am citit-o încă, i-am împrumutat-o pentru că se plictisea, dar așa contemplativ pare universul lui, după Rostul lumii.

Iar eu? Eu sunt în frământările lui Camus, cu Exilul și împărăția. Acceptarea absurdului lumii și a revoltei mele constante în fața ei. A perfecțiunii clipei și a căderii de după. Încep să-mi accept starea de eternă neliniște. Am mai găsit pe cineva ca mine. 🙂

Ce frumos, un triunghi echilateral printre dungi paralele, cu un strop de verde și multe gânduri ascunse.

{Later edit: căutând pe wikipedia am descoperit că Marquez și Bouvier sunt ambii născuți pe 6 martie, deci în zodia Pești, iar Camus e pe 7 noiembrie, deci scorpion… iar una dintre cărți se cheamă Peștele-scorpion, hm… micile semne ale universului}

Atelierul de lucru / Workspace

Am hotărât că analizez prea mult posturile de aici. Vreau să pun și chestii mai neprelucrate, că o să ajung să fac numai recenzii. Vreau să vorbesc și de croitorie/creatorie, de ecologie, de pisicii mei…

Deci, mai jos avem mostra că mai cos din când în când, raaar, mult prea rar pentru gustul meu și că am un al doilea motan negru. Nu se vede din poză că e al doilea, dar e Pim, despre care puteți citi mai multe la sora mea.

Trebuie să recunosc că-mi place și poza. Masa proaspăt instalată ajută foarte mult, mulțumesc pentru surpriză, pot să tai materialul, să-l calc și la capătul mesei cos. Ce să mai zic că e lumina direct pe masă, cum am visat de când am fost pe la Ludmila.

În dreapta mea pe canapea stă Pim într-o poziție foarte ciudată. Cu două minute înainte dormea în poziția asta. 🙂

Lucrurile mici ajută cel mai mult.

Și, pentru iubitorii de pisici, un mic film, mai artistic. 😛

Meditaţie cu mâinile

Am citit acum câteva luni un raport despre evoluţia ţărilor din Europa de Est. Foarte multe informaţii interesante, ca de exemplu că am avut multe iniţiative corecte dar s-au pierdut toate din lipsă de comunicare eficientă, educaţie sau corupţie, lucruri triste şi bine cunoscute pentru noi. Ei dar, mai era ceva care mi-a rămas pe creier până acum.

Cu cât o ţară devine mai dezvoltată, adică face parte din lumea „întâi” şi nu a treia :), cu atât importă totul, în afară de servicii. Ţările mai puţin dezvoltate, adică şi noi, extrag şi exportă combustibili fosili sau alte resurse. Deci devine un deziderat să lucrezi în sau să tinzi spre domeniul serviciilor. E de înţeles că te duci la o facultate ca să eviţi lucrul fizic şi să te dedai lucrului intelectual, mai puţin solicitant şi mai bine plătit. Nimic greşit până acum.

Doar că la un moment dat devii inutil,  jobul tău se referă la un serviciu fără de care lumea ar putea să trăiască li-niş-ti-tă. În timpuri de restrişte îţi dai seama că nu prea ştii să faci nimic. Dacă te duce capul poţi învăţa orice…

Cam prin aşa ceva am trecut eu. Lucram în servicii, relaţii cu clienţii, am făcut o facultate special pentru asta. Nu aveam nici o mulţumire din ce făceam, simţeam că în orice moment poate să mă înlocuiască oricine ar fi dorit fără vreo pregătire anume. Asta e o trăsătură din ce în ce mai clară a lucrului în servicii, oamenii devin „înlocuibili”.

Şi, după o perioadă de gândire, m-am reorientat spre a face ceva concret, ceva cu mâinile… Acum îmi folosesc atât mâinile cât şi mintea, atât partea creativă cât şi cea logică…

(preferata mea e de Oleg Gucalyuk)

Totuşi întâmpin multe reacţii de genul: ai făcut o facultate şi acum faci „asta”?

Şi sunt extraordinar de surprinsă… S-a pierdut ceva pe drum. Sper să revenim la aceste plăceri mai pământeşti şi simple, să ne bucurăm mai mult de viaţă. Eu zic că ţările dezvoltate şi-au dat seama de asta şi redescoperă naturalul şi concretul.

Dacă nu se va întâmpla asta, accept să fiu singura cu capul în nori, care crede că totul e iubire şi creaţie pe lume  😛