Revisiting Hitchcock

Pentru că mai durează pozele de la prezentarea Adrian Oianu, scriu despre ce mai fac.

Se pare că după TIFF mi-a revenit obsesia pentru filmele vechi.
O fi de la genialul de Metropolis!🙂 {Am cărat și poster de la Cluj, ca să fie clar cât de mult mi-a plăcut.}
Așa că m-am uitat la Hitchcock.
Așa o nevoie am avut să evadez, mai accentuată decât starea mea obișnuită, încât în 5 zile am văzut: Vertigo, The Man Who Knew Too MuchThe 39 Steps, Rebecca, Number Seventeen, Dial M for Murder și The Trouble with Harry. Înainte văzusem clasicele, de vreo 3 ori fiecare, North by Northwest, Psycho și The Birds. Când eram mică mi-era prea frică să mă uit până la capăt la The Birds.
Trebuie să mărturisesc că nu mă așteptam să fie așa. Am crescut tot auzind numele astea, așteptându-mă să fie filme extraordinare pe care să nu le înțeleg, care să mă lase paf, etc.
Și am surpriza să aflu că nu sunt.
Poate aveam eu o concepție greșită, toți regizorii mari sunt puțin bizari, au fixurile lor și pentru că au curajul să le ilustreze prin filme să facă o operă de artă din asta, ajung să fie respectați.
Ei, Hitchcock e diferit. Are cadre impecabile, memorabile, inovații în folosirea camerei, tot ce vrei, dar e regele suspansului (parcă auzisem undeva porecla asta). Un plus pentru el e că aproape toate filmele sunt făcute după cărți, e un mare talent ăsta, să poți transcrie cuvintele în imagini.
Și mă amuză foarte tare. Sunt filme făcute în 30, 40, 50 și, totuși, dacă n-ai citit nimic despre ele, te surprind.
Mi-a plăcut să descopăr la sfârșitul filmului că eu încă nu bănuiam ce o să se întâmple. Unul din cele mai încântătoare sentimente pe care poate să ți-l inducă un film, și unul dintre cele mai greu de atins. Asta s-a întâmplat în special în Rebecca, unde la final eram la fel de surprinsă ca personajele.
Fac parte din rândul cârcotașilor, probabil am niște veleități de scriitor/cititor înveterat, și surprind structura repetitivă dintr-un film. Și mă prind, știu care va fi finalul. Dacă e un film prost, în general te prinzi de la început. E clar, o să fie aia cu ăla de fapt, de asta se poartă toată lumea așa, de asta e muzica așa. Pot să zic că sunt o mică maestră la asta, la stricat filmele pentru restul oamenilor.😛
Adevărul e că există un fel de satisfacție să te prinzi dinainte. Dar dacă e filmul bun accepți iluzia. Poate de fapt asta e, la un film vechi accepți anumite iluzii în plus, din start. E ca un mic acord.
Cu Hitchcock însă am descoperit că e mult mai mare satisfacția să te lași surprins de poveste. Să fii în suspans.🙂
Dacă știu că nu o să explodeze creieri peste tot în 5 minute sau o să fie cine știe ce drujbe, bombe, mitraliere… ce-o mai fi care o să provoace un masacru, mă las antrenată în emoția groazei.😛
În filmele vechi există o discreție care mă atrage, pe care o respect.
Unele lucruri trebuie lăsate să se înțeleagă.
Asta cred că trebuie să fie o trăsătură a oricărui film bun.🙂
Sau poate pur și simplu trebuia să trăiesc atunci.
Recomandarea mea e să vedeți măcar The Trouble with Harry. Poate nu vă plac filmele vechi la fel de mult ca mie, dar acesta e o comedie clasică. Îl pun în top 5 comedii împreună cu Dr. Strangelove și Arsenic and Old Lace.

2 thoughts on “Revisiting Hitchcock

  1. Sorin Crefelean spune:

    The Man Who Knew Too Much. La trecut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: