Suflete inocente

Acum câţiva ani mi-a venit în minte o mică teorie, care mi se confirmă tot mai mult pe zi ce trece.

Toţi suntem de fapt la fel la suflet. Nu aşa cum ne-a crescut societatea actuală, adică structura internă e ceea ce ne face diferiţi unul de altul. E adevărat, există specimene care strâng gunoaie după cei „nepoliticoşi” şi există specimene care se iau la bătaie pentru că muzica pe care o ascultă ei e mai „bună”.

Ideea e că, indiferent de educaţie, anturaj, zodie şi ce-o mai fi, toţi suntem nişte suflete care vrem să fim acceptate şi iubite. Toate schimbările pe care le acceptăm sunt demersuri în această direcţie. Ce de-a rezultate diferite dă aceeaşi intenţie! :-O

Dacă ne-am repeta mai des  afirmaţia asta ne-am înţelege mai bine cu toţii. Simt des că aceste cuvinte sunt superficiale pentru noi. Fac un efort să le înţeleg , să le conştientizez, să-mi intre în obicei.

Şi tocmai am găsit un fragment în Salman Rushdie (Furie) care vorbeşte despre asta, care abordează dintr-un unghi diferit, consecinţele ducerii prea departe:

„Toată lumea era speriată, spunea ea, toţi cei pe care-i cunoştea, oricât de bine arăta masca pe care-o arborau, tremurau în fundul suletului, şi n-avea nici o importanţă că toţi erau bogaţi. Cea mai gravă era problema relaţiei dintre sexe. „Tipii chiar nu mai ştiu nici cum, nici când, nici unde să mai atingă o fată, iar fetele abia dacă mai pot face deosebirea între dorinţă şi agresiune, flirt şi violenţă, dragoste şi viol.” Când orice lucru sau fiinţă pe care o atingi se transformă instantaneu în aur, aşa cum a păţit regele Midas în cealaltă legendă clasică despre primejdiile dorinţei, sfârşeşti prin a nu mai fi în stare să atingi pe nimeni sau nimic.”